Iepurele de camp (Lepus europaeus P.)
Denumiri: Masculul se numeste iepuroi, femela iepuroaica, puiul
iepuras sau pui de iepure, iar exemplarele juvenile vatui sau soldani.
Descriere: Este apreciat ca fiind de talie medie, de 3,5 - 4 kg, cu trupul
prelungit si turtit lateral, cu buze carnoase si mobile, cu urechi lungi sub forma
de cornet, cu codita scurta si ridicata, cu ochi mari si bulbucati, avand
picioarele posterioare lungi, cu 5 degete, iar picioarele anterioare scurte, cu 4
degete, si talpile acoperite cu par.
Coloritul parului variaza de la galben-cafeniu, cu fire de par suriu pe
spate, pana la alburiu pe abdomen si alb curat inferior cozii. Varfurile firelor
de par si varfurile urechilor sunt negre. Prezinta mustati lungi si tepoase. In
ansamblu, culoarea face iepurele confundabil cu terenul, acoperit de ierburi si
de frunze uscate, in care se ascunde.
Intre iepuri si iepuroaice nu sunt deosebiri vizibile, apreciindu-se ca
dimorfismul sexual este inexistent. Sexele se pot distinge cu o usoara dificultate,
dupa organele genitale, chiar si in cazul iepurilor capturati.
Longevitate: Traieste maximum 10 (12) ani. Sunt predominante insa
exemplarele din primii 3 ani de viata. Se pot deosebi usor doar vatuii de
exemplarele mai in varsta, dupa proeminenta caracteristica a piciorului
anterior, dupa apendicele orbitei sau dupa fragilitatea la rupere a oaselor
picioarelor anterioare. Metoda exacta de determinare a varstei se bazeaza pe
cantarirea cristalinului (metoda Rieck, 1962).
Sunete: Iepurele ranit si prins ori cel incoltit de pradatori scoate un
vaiet asemanator plansetului de copil. Masculul mai scoate insa si un mormait
discret cand urmareste iepuroaica in calduri.
Simturi: Are auzul foarte bun, mirosul mediocru, iar vazul slab,
distingand usor doar obiectele in miscare si pe cele care contrasteaza puternic
cu mediul.
Urme: Sunt inconfundabile, deoarece iepurele nu merge ci sare
(topaie), picioarele posterioare depasindu-le intotdeauna in mers, pe cele
anterioare.
Excrementele sunt si ele caracteristice, de nuanta bruna si forma turtita
(lenticulara), cu diametru de 1 - 2 cm.
Alte urme ale prezentei iepurilor sunt rosaturile lasate pe ramuri, pe
arbusti si pe arbori tineri, imposibil de confundat datorita latimii mici a
acestora, corespunzatoare incisivilor ingusti comparativ cu ai altor specii.
Biotop: Il intalnim din golul alpin pana pe tarmul marii, in aproape
toate tipurile de biotop. Evita intr-o oarecare masura doar terenurile
mlastinoase si biotopurile acvatice. Manifesta preferinta pentru terenurile
agricole din zonele de campie, coline si dealuri joase, in care se gasesc
raspandite trupuri mici de padure.
Hrana: Difera in functie de sezon. Din toamna pana in primavara
consuma ierburi uscate, dar si verdeturi, pe care la nevoie le dezgroapa de sub
zapada, lujeri si coaja de specii lemnoase, fructe, ierburi si frunze, suculente
etc. Cand hrana devine deficitara se retrage in paduri, dar nu se sfiieste sa se
apropie si de localitati, unde patrunde chiar in gradinile oamenilor.
Pe timp nefavorabil, consuma hrana complementara administrata de
om, sub forma de fanuri naturale, de lucerna, de trifoi si ovaz, dar si de alte furaje.
Dusmani: Este specia cu cei mai multi dusmani, reusind sa
supravietuiasca datorita "fricii" proverbiale, a iutelii si a puterii de inmultire.
Lupul, sacalul, vulpea, rasul, pisica salbatica, jderii, dihorii, viezurele si chiar
mistretul, hermelinele si nevastuicile il urmaresc pentru a-l prinde sau, dupa
caz, pentru a-i devora puii. Dintre pradatorii cu pene amintim: uliul gainilor,
uliul de trestie, toate acvilele, vulturul codalb, uliul sorecar, apoi buha si
huhurezii. Mai fac pagube in efectivele de pui de iepure, de vatui si chiar de
iepuri maturi raniti: corbul, ciorile, cotofana in anumite situatii si chiar
inofensiva barza.
Cel mai de temut dusman pare sa fie insa, in zilele noastre, cainele
salbaticit si, intr-o mult mai mica masura, pisica hoinara.
Sociabilitate: Iepurele vietuieste prin excelenta singuratic, lipsindu-i
total simtul familial. Iepuroaicele "pazesc" puii, fara a-i apara, doar cca. doua
saptamani cat dureaza alaptarea.
Reproducere: Epoca de imperechere incepe in luna ianuarie si tine
pana prin octombrie. In acest interval, iepuroaicele se imperecheaza si fata de
4-5 ori, cate 2-4 pui (in medie 10-15 pui/an). Gestatia dureaza 6 saptamani (42
- 43 de zile). Puii se nasc cu blana si cu ochii deschisi, fiind capabili de fuga
din primele zile.
Se sustine ca puii din prima generatie reusesc sa devina maturi si sa
produca o serie de pui inca din toamna primului an de viata.
Obiceiuri: Este un animal cu activitate preponderent nocturna. Doar in
timpul imperecherii poate fi vazut si ziua. Este atasat locului de trai,
nedepartandu-se fata de locul de nastere mai mult de 3 - 4 km.
Vanare: Se poate vana in perioada 1 noiembrie-31 ianuarie, la sarite,
cu sau fara caine pontator, si la goana, in diversele forme de organizare a
acesteia (cu vanatorii stand pe loc, la cerc, in potcoava etc.). Vanatoarea la
panda, precum si vanatoarea de la apusul pana la rasaritul soarelui sunt strict
interzise.
La vanatoarea de iepuri se folosesc arme lise si cartuse de 3,5,
maximum 4 mm.
Ocrotire si ingrijire: Diminuarea presiunii pradatorilor, administrarea
de hrana complementara in perioadele critice, cu zapada de peste 30 cm, si
nerevenirea intr-un sezon pe aceeasi suprafata la vanatoare sunt masurile cele
mai eficiente de ocrotire si ingrijire a iepurelui. Acestea par insa complet
inutile in zonele intens pasunate cu oi, unde iepurii dispar, fie din cauza
pradarii cainilor de la stane, fie din cauza transmiterii unor parazitoze comune,
fie din ambele cauze.
La fel de inutile sunt masurile de ocrotire si ingrijire in terenurile unde
se practica braconajul de noapte la far sau braconajul cu ogari ori metisi de
ogari. Cand iepurii dispar dintr-o zona propice aparent fara explicatii, atunci
este bine sa suspectam ineficienta pazei impotriva braconajului de noapte sau
cu ogari.
Pagube: In agricultura, iepurele poate produce prejudicii prin roaderea
cojii pomilor fructiferi tineri, a pepenilor, sfeclelor, morcovilor etc. In ceea ce
priveste silvicultura, cu toate ca iepurii rod lujerii si coaja multor specii de
arbori si arbusti tineri, pagubele produse nu sunt vizibile si nici demne de luat
in seama.
Mentinerea efectivelor optime si administrarea de hrana
complementara, inclusiv taierea de ramuri tinere special pentru a fi roase de
iepuri iarna, sunt masuri care reduc potentialele prejudicii. Pentru pomii
fructiferi tineri, singura masura eficienta de aparare impotriva roaderii de catre
iepuri ramane protejarea mecanica a tulpinilor sau ungerea acestora cu diverse
substante repelente.


Iepurele de vizuina (Oryctolagus cuniculus L.)
Denumiri: Ca si la iepurele de camp, masculul se numeste iepuroi,
femela iepuroaica, progenitura pui, iar juvenilii soldani sau vatui. Mai este
cunoscut insa si sub denumirea de lapin.
Descriere: Fiind inrudit indeaproape cu iepurele de camp, seamana cu
acesta, dar se deosebeste prin talia mult mai mica (1,5 - 2,2 kg), prin urechile
de dimensiuni mai reduse, prin picioarele din fata mai puternice si prin cele
posterioare mai scurte (plansa 25). De asemenea, se deosebeste prin coloritul
general mai cenusiu. Cele doua specii nu pot fi confundate. In plus, daca
urechea iepurelui se intinde spre varful botului, la iepurele de camp il
depaseste pe cand la iepurele de vizuina, nu.
Nu este observabil dimorfismul sexual.
Longevitate: Se apreciaza la maximum 6 ani. Categoria de varsta se
apreciaza dupa fragilitatea oaselor picioarelor si proeminenta de la incheietura
piciorului anterior.
Sunete: Un suierat discret, subtire, in caz de pericol, completat de
baterea pamantului cu picioarele din spate. Sunt cele mai frecvente sunete de
alarma care se pot auzi in preajma coloniilor de lapini. Iepuroiul mai scoate un
mormait discret cand urmareste iepuroaica in calduri. Atat masculul cat si
femela se vaita strident, asemanator iepurilor de camp, cand sunt prinsi. Cand
sunt stramtorati in vizuina, dar nu sunt prinsi, scot un sunet caracteristic greu
de descris, cu nuante intre marait, gafait si sforait, prin care incearca probabil
sa surprinda si sa sperie adversarii.
Urme: Sunt asemanatoare cu cele lasate de iepurele de camp, fiind insa
mai mici si mai apropiate. De asemenea, rosaturile crengilor,
arbustilor, pomilor si arborilor tineri seamana cu cele ale iepurelui de camp,
dar sunt si mai marunte, ca de altfel si excrementele, lasate din abundenta in
preajma vizuinilor.
Biotop: Este originar din Spania, dar a fost colonizat de sute de ani in
apusul Europei, apoi introdus in Romania dupa 1900, in zona Iasului. S-au
incercat mai multe populari cu lapini in judetele Alba, Buzau, Brasov, Bacau,
Botosani, Covasna, Dolj, Mures, Maramures, Prahova si recent in judetul
Ilfov. Rezultatele nu sunt deloc incurajatoare. S-a constatat ca prefera
terenurile usoare de pana la 500 m altitudine, in care-si poate sapa vizuinile,
situate la margine de masiv paduros ori spinariile si tufisurile situate in campul
cultivat agricol. Nici nisipurile curate, in care vizuinile se surpa, nici terenurile
grele si umede, in care-si sapa greu vizuinile, nu-i sunt prielnice.
Importante, dar in mai mica masura decat solul, sunt: adapostul natural
al locului in care este amplasata colonia, resursele de hrana din apropierea
vizuinilor si existenta unui versant insorit, acesta fiind preferat terenurilor
plane si versantilor umbriti. Vizuinile pot fi simple, dar cel mai adesea sunt
ramificate.
Hrana: Este similara cu cea a iepurelui de camp, iepurele de vizuina
fiind chiar mai putin pretentios fata de hrana decat acesta. In conditii extreme
devine coprofag, salvandu-se prin ingerarea si utilizarea ultimelor elemente
nutritive din propriile excremente.
Dusmani: Sunt aceiasi si la fel de numerosi ca si ai iepurelui de camp.
Se adauga in plus viezurele, periculos in special pentru puii proaspat nascuti.
Periculosi sunt insa, in mai mare masura, pradatorii care intra si il ataca in
vizuini: dihorii, jderii, hermelina si chiar nevastuica. De asemenea, sunt foarte
periculoase pisicile si pradatorii cu pene, de zi (ulii) si de noapte (bufnitele,
huhurezii), care pandesc lapinul de deasupra vizuinilor.
Sociabilitate: Spre deosebire de iepurele de camp, iepurele de vizuina
traieste in colonii familiale, sapandu-si viziunile unele in apropierea altora, de
foarte multe ori din aceeasi intrare comuna. In colonie, familiile traiesc separat
fara a se deranja intre ele. Doar femela gestanta se retrage in vizuini izolate
sau intr-o ramificatie separata pentru a naste. La plecare din vizuina izolata,
femela astupa intrarea cu ierburi, frunze etc.
Reproducere: Imperecherea incepe primavara devreme, prin februarie,
si dureaza cel putin pana in luna septembrie. Durata gestatiei este de 30 de
zile, dupa care iepuroaica fata 4-8 pui, golasi si orbi in primele 10 zile. Puii
sunt alaptati 3-4 saptamani, apoi devin independenti. Asa sunt posibile 4-5
fatari pe an si o prolificitate de 25-30 pui/iepuroaica intr-un an.
Maturitatea sexuala se instaleaza dupa varsta de 5-8 luni, astfel incat
primii pui pot avea, inca din anul in care s-au nascut, prima lor progenitura.
Obiceiuri: Este un animal cu activitate preponderent nocturna, foarte
atasat de locul in care s-a nascut. Raza sa de activitate nu depaseste cateva sute
de metri.
Vanare: Deocamdata, in Romania lapinul nu se vaneaza, din cauza
efectivelor reduse aproape de zero. Sezonul legal de vanatoare coincide insa cu
cel al iepurelui de camp: 1 noiembrie - 31 ianuarie.
Se poate vana exclusiv la sarite sau cu dihorul la vizuina, goana nefiind
eficienta, iar vanarea la panda interzisa.
La vanatoare se foloseste arma cu alice si cartuse de 2,5 - 3 mm.
Ocrotire si ingrijire: Intemeierea unei colonii se face intr-un teren
propice, in care ori se sapa vizuini artificiale care comunica intre ele, ori se
obtureaza la gura vizuinile de vulpe sau viezure care deja exista. Lapinii le vor
lua in folosinta si vor incepe imediat sa-si sape propriile ramificatii din
acestea, cu pamantul scos obturandu-le pe cele initiale pana la dimensiuni
convenabile.
Pentru a-i proteja de pradatori cu ocazia colonizarii, este indicata
constructia unei voliere deasupra vizuinilor, in care sa fie practicate orificii de
dimensiunea lapinului pentru a li se permite iesirea si intrarea in aceasta,
preferabil pe sub gramezi mici de ramuri verzi, maracini, craci etc.
In interiorul volierei este indicat sa li se administreze hrana
complementara, ca de altfel si in exteriorul acesteia, constand din fanuri,
ramuri verzi pentru ros si chiar porumb.
Atentia cea mai mare trebuie insa acordata imputinarii pradatorilor
specifici, printre care cei mai periculosi sunt dihorii, jderii de piatra si pisicile
salbatice. Nici ulii si huhurezii nu trebuie acceptati in preajma. De fapt, in
Romania nu au reusit colonizarile facute din cauza lipsei de preocupare pentru
combaterea acestor pradatori.
Pagube: Este considerata una dintre cele mai pagubitoare specii de
vanat, devenit plaga in alte tari pentru agricultura si silvicultura, datorita
roaderii cojii, dar si a radacinilor, arbustilor, arborilor si pomilor fructiferi.
Face de asemenea pagube mari in gradini unde roade orice: legume, flori,
arbusti ornamentali etc.
In Romania, doar in apropierea vizuinilor s-a constatat eliminarea, prin
roaderea tulpinilor de jur imprejur, a arbustilor si puietilor forestieri.
Limitarea extinderii populationale, din cauza pradarii la care este supus
permanent, face ca pericolul pagubelor cauzate de lapin sa nu fie de actualitate
la noi in tara. Se pare ca nici inmultirea lui nu este posibila in conditiile lipsei
de atentie pentru combaterea daunatorilor specifici, desi specia ar prezenta un
interes deosebit, in vederea scaderii presiunii cinegetice asupra altor specii de
vanat.

  << Atlas