Clasificarea armelor de vanatoare:

In domeniul armelor de foc, inclusiv al armelor de vanatoare,
imaginatia constructorilor a avut camp larg de afirmare, dovada fiind
reprezentata de multitudinea tipurilor si modelelor acestor arme ingenioase si
interesante. Pe parcursul evolutiei lor istorice, s-a renuntat la multe
dintre acestea, castigand teren doar cele eficiente, relativ lejere si usor de
manipulat, considerate intotdeauna mai moderne.
Pentru a le putea identifica din extraordinara lor diversitate, se impune
adoptarea unor clasificari, facile dupa criterii consacrate:
a) Dupa configuratia interiorului tevii si, implicit, dupa tipul munitiei
folosite, armele moderne de vanatoare se impart in trei mari categorii si
anume:
- arme de vanatoare cu alice sau cu tevi lise, din care se trag
cartuse cu alice si cartuse cu proiectil unic confectionat din plumb;
- arme de vanatoare cu glont sau cu tevi ghintuite, din care se
trag cartuse cu proiectil blindat (glont);
- arme de vanatoare mixte, care au in componenta atat tevi
lise, cat si tevi ghintuite.
Ca o abatere de la aceasta clasificare, se impun a fi amintite armele cu
alice, foarte rar intalnite, care au tevile total sau partial ghintuite. Rolul
ghinturilor, in acest caz, este de a produce o usoara dispersie a alicelor si o
uniformizare a snopului acestora. Tot ca abatere de la clasificarea prezentata,
trebuie amintite si armele ghintuite de tir, nu de vanatoare, de cal. 5,6 l.r., din
care se trag, de regula, proiectile din plumb.
b) Din punct de vedere al constructiei si al manipularii pentru
incarcare, armele moderne de vanatoare pot fi:
- arme cu tevi basculante, care pentru a fi incarcate si
descarcate se frang in jurul unui ax denumit "saniera";
- arme cu tevi fixe, care se incarca si descarca prin
manipularea unui incarcator sau inchizator, a unei culate ori semiautomat;
c) Dupa modul de incarcare, aceleasi arme de vanatoare se clasifica in:
- arme cu incarcare manuala dupa fiecare foc tras, care
necesita frangere si inchidere;
- arme cu repetitie, care se incarca prin manipularea unui
incarcator (inchizator);
- arme semiautomate, care se autoincarca pana la epuizarea
cartuselor din magazie.
Atentie: Armele semiautomate cu mai mult de doua cartuse in
magazie, ca si cele automate, sunt interzise la vanatoare.
d) Dupa numarul de tevi, armele de vanatoare pot fi:
- arme de vanatoare cu o singura teava, lisa sau ghintuita;
- arme de vanatoare cu doua tevi, lise, ghintuite sau combinate;
- arme de vanatoare cu trei tevi, in diverse combinatii,
denumite drilling-uri;
- arme de vanatoare cu patru tevi, in diverse combinatii,
denumite vierlling-uri.
e) Dupa modul de constructie al cocoaselor, armele se impart in:
- arme cu cocoase exterioare (aparente, in afara), denumite
simplu arme cu cocoase;
- arme cu cocoase ascunse, denumite impropriu si arme fara
cocoase, cunoscute ca arme sistem "Hammerless".
f) La randul lor, armele cu doua tevi, lise sau ghintuite, se impart in:
- arme cu tevi (asezate) in plan orizontal, juxtapuse sau cu tevi paralele;
- arme cu tevi (asezate) in plan vertical, suprapuse sau tip "Bock".
Pornind de la clasificarea succint expusa, orice arma de vanatoare
poate fi usor incadrata si, totodata, concis prezentata sau descrisa. De
exemplu: a mentiona despre o arma moderna de vanatoare, ca prezinta doua
tevi ghintuite, este basculanta, cu cocoase ascunse si cu tevi juxtapuse,
inseamna ca aceasta este deja prezentata. Mai trebuie precizat doar calibrul si
descrierea este aproape completa.

Arme de vanatoare cu tevi lise:

Aceste tipuri de arme pot fi clasificate in continuare, dupa putere, in:
- arme de putere mijlocie (calibrele 12, 16 si 20);
- arme de putere redusa (calibrele 24, 28, 32 si 36);
- arme de mare putere (calibrele 4, 8 si 10).
In Romania, frecvente sunt doar armele de putere mijlocie, dintre care,
in proportie de aproximativ 2/3, sunt utilizate armele basculante de calibrul 12.
Partile componente ale unei astfel de arme lise, basculante, sunt: tevile,
patul cu bascula si antepatul.
Tevile de fabricatie moderna sunt confectionate doar din otel. Ele se
obtin fie prin forare, fie, in cazul celor de calitate superioara, prin forjare la
rece pe dorn.
Profilul interior al tevilor cuprinde: camera cartusului, teava cilindrica
si choke-ul, precum si trecerile de la camera cartusului la teava cilindrica si de
la aceasta la choke prin asa-zisele conuri de racordare.
Au existat si se intalnesc foarte rar si tevi forate usor conic, adica
progresiv de la camera cartusului pana la gura tevii. Acestea sunt insa exceptii.
De asemenea se mai intalnesc inca, foarte rar, si tevi lise de "Damasc",
obtinute prin forjarea unei tesaturi din plasa de otel special pe un dorn special
confectionat.
Camera cartusului sau camera de incarcare, forata intotdeauna usor
conic pentru a permite extragerea fara dificultate a tuburilor trase, prezinta, la
randul ei, un locas pentru rama cartusului si o lungime variabila in functie de
tipul tubului: de 65 mm, de 70 mm, de 76 mm (in cazul armelor Magnum) si
chiar mai lunga (in cazul armelor super Magnum). Camera cartusului se
continua cu un con de racordare, limitat la 6 - 16 mm sau prelungit la 35 - 50
mm, care face legatura cu teava propriu-zisa, forata cilindric pana la choke.
Choke-ul (se pronunta soc-ul) reprezinta o ingustare a diametrului tevii,
incepand de la 50 - 60 mm distanta fata de gura acesteia, pana la 15 - 25 mm,
de unde teava redevine cilindrica, insa usor ingustata. Profilul acestui al doilea
con de racordare poate fi uniform (drept) sau cu panta variabila (parabolic).
Efectul choke-ului, de a strange snopul de alice, depinde de panta racordarii si,
mai ales, de valoarea strangularii, inscrisa de regula pe tevile armelor de
fabricatie moderna. Se obisnuieste ca choke-ul sa fie exprimat astfel: choke
plin sau full-choke cand ingustarea este de 0,8 - 1,0 mm, semi-choke cand
ingustarea este de 0,4 - 0,7 mm si sfert-choke cand ingustarea este de 0,1 - 0,3
mm, la tevile de calibrul 12. Tevile sudate sau alamite la baza, pe portiunea
camerei cartusului, si fixate la varf, pe un calapod, sunt cositorite pe toata
lungimea lor, cu ajutorul sinelor. Sina superioara, de diverse forme, serveste,
atat la armele cu tevi juxtapuse cat si la bock-uri, si la ochire. Din acest motiv
prezinta la partea superioara striatii care impiedica reflectarea luminii. Pe
aceasta sina superioara este pozitionata catarea, iar pe cea inferioara este fixata
agatatoarea curelei de arma. Spre bascula, tevile armelor de vanatoare mai sunt
prevazute cu un extractor, din una sau doua bucati, pentru extrasul cartuselor
si respectiv pentru aruncarea cartuselor trase in cazul armelor cu ejectoare,
precum si cu un carlig pentru zavoare.
Tevile prezentate se deosebesc intre ele in primul rand prin calibru,
apoi prin lungime si prin greutate.
Calibrul se exprima printr-un numar conventional care reprezinta de
fapt numarul de bile (proiectile sferice) cu diametrul egal cu cel al tevii, ce se
pot confectiona dintr-o livra (453,472 g) de plumb. Intre acest numar si
diametrul tevii exprimat in milimetri, cu o precizie de zecime de milimetru,
exista o corelatie directa.
Lungimea tevilor reprezinta, in fond, un compromis intre performanta
si lejeritate. Tevile lungi, de 76 cm la calibrul 12, de 74 cm la calibrul 16 si de
67 cm la calibrul 20, asigura o viteza mai mare a alicelor (cu 0,75 m/s pentru
fiecare 1 cm in plus la lungime), un grupaj cu ceva mai bun si o linie de ochire
mai sigura (lunga). Prezinta in schimb dezavantajul unor greutati mai mari, de
peste 1,500 kg, si a unei maniabilitati mai scazute a armelor.
Bascula este piesa metalica de legatura intre tevi si pat, caracteristica
armelor cu tevi basculante, care contine intregul mecanism de dare a focului,
sistemul de inchidere sau de zavorare, mecanismul extractorului sau
ejectorului, dupa caz, si piedica de siguranta.
Mecanismul de dare a focului poate sa fie pe platine (otele), in cazul
armelor cu cocoase in exterior si a celor valoroase cu cocoase ascunse, ori fara
platine, sistem Anson-Deely, pentru cele mai multe dintre armele cu cocoase
ascunse. Importante sunt pentru vanatori, la orice tip de mecanism
de dare a focului, taria si cursa tragacelor, care pot influenta atat siguranta in
folosire, cat si tirul. Mecanismul nu trebuie sa permita, in nici un caz, scaparea
focului doi din socul primului foc, dar nici tragaciul nu trebuie sa fie exagerat
de tare la apasare. Este recomandabila si o tarie a tragaciului drept cu ceva mai
mica decat a celui stang. Verificarea tariei tragaciului se poate face prin
atarnarea unor greutati calibrate de acesta. Daca legat de taria tragacelor se pot
purta discutii, cursa moarta a acestora trebuie complet eliminata, deoarece
intarzie declansarea focului, influentand prin aceasta corectia de ochire si,
implicit, tirul.
Importante pentru exploatarea in siguranta a armei sunt si sistemul de
zavorare si piedica de siguranta.
Din multitudinea sistemelor de zavorare, trei sunt considerate moderne
si se utilizeaza in prezent pe scara larga: Greener, Purdey si Kersten.
Toate cele trei sisteme de zavorare au cate un zavor dublu in partea
inferioara a basculei, zavorand insa diferit prelungirea tevilor:
printr-un cui care trece orizontal prin prelungirea comuna a tevilor,
in cazul sistemului Greener;
printr-un zavor care se inchide deasupra prelungirii comune a
tevilor, in cazul sistemului Purdey;
prin doua zavoare care trec transversal prin prelungirea celor doua
tevi, in cazul sistemului Kersten.
In ceea ce priveste piedica de siguranta, ea poate functiona automat la
deschiderea arme sau facultativ. Din punct de vedere al prudentei, niciodata
inutila in cazul manipularii armelor de foc, piedica de siguranta care
functioneaza automat este de preferat. Folosirea uneia sau alteia dintre tipurile
de sigurante depinde insa de constructia armei si de preferintele vanatorului.
Patul, din lemn, este piesa de care se fixeaza rigid bascula. Are
menirea de a ajuta la sustinerea tevilor si la fixarea armei in umar, pentru
ochire si tragere.
La un pat de arma distingem: gatul patului, corpul patului (cu sau fara
obrazar si pistolet) si talpa patului, la care deosebim un calcai si un varf al
acesteia.
Principalele caracteristici ale unui pat de arma sunt: panta sau
inclinarea, deviatia sau abaterea laterala, denumita si avantaj, si lungimea
acestuia. Trebuie retinut ca patul armei de vanatoare trebuie adaptat, precum
un costum de haine, taliei vanatorului. Aceasta fiindca s-a constatat din
practica si se sustine ca teava "impusca", dar patul "ocheste". Daca patul nu
este potrivit, ochirea este extrem de dificila si tirul ingreunat, chiar si in cazul
unui vanator cu experienta. De exemplu cu un pat prea scurt sau cu inclinarea
prea mare se greseste tragandu-se prea jos si invers. In acelasi timp, daca
avantajul (deviatia laterala) este prea mare, focul va fi tras usor spre dreapta si
invers.
Dimensiunile pantei si ale deviatiei laterale (avantajului)
corespunzatoare taliei vanatorului, mai exact inaltimii gatului si latimii
umerilor acestuia, sunt redate tabelar in continuare:
Lungimea patului trebuie sa fie egala cu lungimea antebratului,
de la antebratul tinut in unghi drept
fata de brat pana la jumatatea degetului aratator.
Antepatul, denumit popular si pana, este cea de a treia piesa libera
intalnita la armele basculante, care foloseste pentru asigurarea prinderii tevii
de pat, dar si ca sprijin pentru armarea arcurilor in cazul armelor cu cocoase
ascunse.
S-au descris partile componente ale armelor de vanatoare basculante cu
tevile lise. Sunt insa din ce in ce mai frecvent utilizate si armele de vanatoare
lise, cu o singura teava fixa, semiautomate sau mai rar, cu repetitie.
Primele folosesc forta reculului sau a gazelor pentru aruncarea tubului tras, armarea
mecanismului si reincarcare, pe cand celelalte se reincarca prin manipularea
inchizatorului, ca si in cazul armelor cu glont, ori prin manevrarea antepatului,
pana la epuizarea cartuselor din magazie. De retinut ca acest tip de arme
prezinta marele dezavantaj al folosirii consecutive doar a cartuselor de aceeasi
dimensiune a alicelor. Asadar pot fi folosite ori cartuse cu proiectil mic (la
mistret), ori cartuse de 3,5 mm (la iepure si fazan), ori cartuse de 2,0 mm (la
prepelite), deoarece nu este posibil sa fie cunoscuta dinainte ordinea venirii
diferitelor specii de vanat pentru a sti ordinea asezarii cartuselor in magazie.

Arme de vanatoare cu glont:

Aceste arme isi au originea in armele militare, modificate insa in
privinta calibrelor si a adaptarii componentelor acestora pentru vanatoare.
Mai mult decat armele, munitia pentru aceste arme a fost
transformata astfel incat sa dea lovituri mortale, nu sa raneasca vanatul, prin
folosirea gloantelor expansive in locul celor perforante.
Calibrele armelor cu glont folosite la vanatoare in Romania sunt mult
mai diversificate decat cele ale armelor lise, pornind de la calibre foarte mici,
ca de exemplu 5,6 x 39, pana la calibre foarte mari, cum ar fi 375 W Mag, 401
W si 416 Rigby.
De retinut ca cifrele, prin care se exprima calibrul armei cu glont,
reprezinta diametrul proiectilului, care corespunde diametrului tevii (prima
cifra), si lungimea tubului, care corespunde lungimii camerei cartusului (cea
de-a doua cifra).
Cu cat tubul cartusului este mai lung si mai gros, deci cu cat
incarcatura de pulbere este mai mare, si cu cat proiectilul are diametrul mai
mic, corelat cu o greutate mai redusa, cu atat viteza initiala va fi de regula mai
mare si traiectoria proiectilului mai razanta.
Desigur ca intervin, in aceasta relatie, calitatile pulberii, forma si
dimensiunile ghinturilor armei, forma proiectilului, lungimea acestuia si
greutatea lui, precum si multe alte mici secrete de fabricatie, ale armei si ale
munitiei, care fac sa fie inregistrate multe abateri de la regula enuntata.
In plus, calibrul armei cu glont nu corespunde intotdeauna exact
masurii reale a diametrului tevii.
Limitand prezentarea armelor de vanatoare la cele utile pentru
impuscarea vanatului de tip european, gama calibrelor de la 5,6 x 35 pana la
9,3 x 74 este suficienta, iar unele calibre, cum ar fi 7,62 x 63, la care se gasesc
mai multe tipuri de gloante (proiectile), pot fi considerate calibre universale
potrivite pentru toate speciile.
Deosebiri esentiale intre armele de vanatoare cu glont si armele de
vanatoare lise se intalnesc la teava si la dispozitivul de ochire. Apar insa multe
modificari si la mecanismul de dare a focului, precum si unele adaptari la patul
armei.
Teava ghintuita se fabrica din otel, astfel incat sa reziste la presiuni
mult mai mari decat teava lisa. Tehnologiile de constructie ale tevilor ghintuite
sunt si ele diferite, moderna fiind, ca si in cazul tevilor lise, forjarea la rece pe
dorn. Folosita este si tehnologia forarii si brosarii ulterioare a tevii, alaturi de
alte cateva tehnici mai noi.
La teava cu glont sunt importante ghinturile, in privinta numarului,
pasului, inaltimii si formei acestora, deoarece acestea imprima glontului o
miscare de rotatie in jurul axei si stabilitate pe traiectorie. In acelasi timp, cu
cat ghinturile sunt mai multe sau cu cat pasul acestora este mai mic,
imprimand o miscare de rotatie mai accentuata in jurul axei glontului, deci o
stabilitate mai buna pe traiectorie, cu atat consumul din energie este mai mare
in interiorul tevii si viteza glontului la iesirea din acestea mai mica. In
concluzie, intre aceste caracteristici ale ghinturilor trebuie sa existe un
compromis. Doar cu titlu informativ se poate exemplifica glontul de 8 x 57
care imprima cca. 3700 rotatii/secunda si are o viteza initiala, la gura tevii, de
aproximativ 850 metri/secunda.
Mecanismul de dare a focului difera mult de la armele ghintuite
basculante, la care acesta este asemanator celui prezentat pentru armele lise,
fata de armele cu tevi fixe, la care acest mecanism este aproape identic cu cel
folosit in cazul armelor militare. In principiu, cel de-al doilea
mecanism mentionat este alcatuit dintr-un "inchizator", in care se gaseste
sistemul de armare, de percutie si gheara pentru extragerea cartusului. O
piedica de siguranta completeaza acest mecanism relativ simplu.
Acelasi inchizator asigura si o zavorare solida, ingaduind folosirea
unor cartuse cu mult mai puternice decat in cazul armelor lise.
La armele ghintuite apare in plus, fata de cele fixe, acceleratorul,
cunoscut si sub denumirea de schneler (sistem german), sub forma unui tragaci
fals sau unui mecanism care lucreaza prin impingerea tragaciului inainte
(sistem francez). Rolul acestui accelerator este de a sensibiliza tragaciul,
permitand declansarea focului la o apasare minima, astfel incat ochirea sa nu
fie influentata negativ printr-o apasare cu forta pe tragaci.
Dispozitivul de ochire este adaptat si acesta exercitarii vanatorii, adica
ochirii rapide, dar si fine in acelasi timp. Toate armele ghintuite sunt prevazute
cu inaltator fix sau cu vizor si cu o catare fina, pentru a da posibilitatea ochirii
precise la distante mari, a unor tinte dificile prin pozitia lor orizontala.
Formele inaltatoarelor, corelate cu formele catarilor, sunt diverse: in "V",
dreptunghiulare sau in forma de "U", iar proiectia catarilor apare ca un
triunghi, un dreptunghi sau un cerc pe piciorus.
De regula catarea este protejata printr-un inel de otel, in scopul apararii
acesteia de lovituri.
La putine carabine, inaltatorul este inlocuit sau suplimentat cu un
"dioptru", montat aproape de ochi. Aceasta adaptare usureaza ochirea pentru
cei cu vederea mai slaba si permite, in acelasi timp, o ochire mai sigura.
Dioptrul a fost si ramane, totusi, putin folosit de vanatori.
Patul confectionat din lemn, care imbraca partial sau pana la gura
teava ghintuita, este adaptat, ca si la arma lisa, taliei vanatorului. De pat este
prinsa veriga pentru curea.
Armele ghintuite cu teava fixa, prezentate pana acum, pot fi, ca si
armele lise, arme cu repetitie sau semiautomate. Principiile dupa care
functioneaza sunt aceleasi.
Superioare ca putere de lovire si precizie la distanta raman totusi
armele clasice, cu repetitie, asa cum armele ghintuite cu tevi fixe raman mai
sigure in folosire decat cele cu tevi basculante. Ultimele devin, in timp,
aproximative, fie din cauza jocurilor capatate la bascula, fie din cauza
neconvergentei loviturilor la distanta in cazul celor doua tevi.

Cartuse pentru armele cu tevi lise:

Din armele de vanatoare lise, de diferite calibre si cu diferite lungimi
ale camerelor cartuselor, se poate trage doar munitie corespunzatoare.
Daca, de exemplu, se folosesc cartuse de 65 mm in camere de 76 mm, se
inregistreaza o eficienta mai redusa a focului, pe cand invers se poate deteriora
arma, care nu va rezista, foarte mult timp, presiunii dezvoltate de un cartus
prea puternic in comparatie cu sistemul de zavorare al armei respective. Nici
folosirea cartuselor de 70 mm in arme cu camerele de 65 mm nu este indicata,
deoarece tubul mai lung gatuie diametrul deschiderii tevii imediat dupa conul
de racordare, determinand presiuni mai ridicate, recul mai puternic si o
imprastiere mai mare a alicelor in tinta. La armele vechi, tevile indelung
folosite sunt supuse, din acelasi motiv, riscului spargerii.
Mai mult decat atat, calitatea cartuselor de acelasi tip difera mult de la
producator la producator, de unde recomandarea folosirii, pe cat se poate, a
aceluiasi tip de cartus. Diferentele dintre aceleasi tipuri de cartuse fabricate de
diversi producatori sunt date, in primul rand, de calitatea diferita a
componentelor acestora, in special a pulberii, dar si de calitatile diferite ale
tuburilor, capselor, burelor, alicelor si rondelelor.
Tuburile cartuselor moderne de vanatoare difera si ele extraordinar de
mult. De la tuburile complet metalice, care nu se mai folosesc decat extrem de
rar, pana la tuburile din material plastic, utilizate astazi pe scara larga, s-au
folosit si inca se mai folosesc tuburile din carton, care prezinta marele avantaj
al biodegradabilitatii.
La un tub, indiferent de materialul din care este confectionat,
deosebim:
fundul cartusului alcatuit dintr-o dulie la exterior, confectionata in
general din alama, inalta de 5 - 25 mm. Aceasta prezinta un orificiu central,
pentru un anumit tip de capsa, are o rama la exterior, care limiteaza intrarea
cartusului in teava armei, si o intaritura la interior, compusa dintr-o dublura
metalica a fundului si un tampon din carton sau din material plastic, cu acelasi
locas prevazut pentru capsa;
tubul cartusului confectionat din material plastic sau din carton,
ultimul fiind confectionat din mai multe straturi de hartie impermeabila lipite
intre ele, este prins solitar de fundul cartusului cu ajutorul tamponului amintit.
Prezinta in interior, pe aproximativ 1/3 din lungime incepand de la fundul
cartusului, o intaritura care poate sa fie metalica, din carton sau din material
plastic. Exista si tuburi confectionate complet din material plastic, dublate sau
nu spre exterior printr-o dulie din alama ambutisata peste forma acestuia;
capsa, de forma unui paharel cu rama, contine in interior explozivul
de aprindere a pulberii, initiat la o percutie (lovire) relativ slaba. Taria capsei,
in sensul puterii de aprindere a pulberii, se coreleaza intotdeauna cu tipul de
pulbere folosita. Asadar, nu orice capsa este potrivita pentru orice tip de
pulbere, fiind necesare capse tari pentru pulberi care se aprind greu, cum este
pulberea mai grosiera fara fum, si invers;
pulberea folosita pe scara larga acum, este pulberea fara fum.
Aceasta se aprinde mai greu si arde progresiv, dand o presiune continua si un
efect mai mare de lansare a alicelor, comparativ cu pulberea neagra, care arde
exploziv. Se mai numeste si pulbere vie deoarece imprima alicelor o viteza
initiala mai mare. Ambele categorii de pulbere, la randul lor foarte
diversificate in privinta granulatiei si a calitatii, se altereaza la umezeala,
motiv pentru care trebuie tinute in incaperi aerisite, uscate si fara variatii mari
de temperatura;
bura are rol dublu. Realizeaza o inchidere etansa a tubului si a tevii,
care impiedica pierderea presiunii dupa explozie, si joaca rolul unui piston,
care impinge alicele spre gura tevii. Se confectioneaza din pasla impregnata cu
parafina, delimitata prin doua coli de hartie impermeabila, ori din material
plastic, cu sau fara container (cosulet) pentru alice. Diametrul ei trebuie sa
corespunda perfect diametrului interior al tubului, iar lungimea trebuie corelata
cu lungimea acestuia;
alicele sunt proiectile sferice, cu diametru cuprins intre 1,7 mm si 5
mm, confectionate din plumb intarit prin adaugare de antimoniu, in proportie
de 1-3%. Marimea alicelor se exprima in mm, dar si in numere conventionale,
diferite de la o grupa de producatori la alta. In prezent se pune tot mai acut
problema inlocuirii alicelor din plumb cu alice din otel, dar si din alte
materiale (zinc, bismut, tungsten, molibden si cateva aliaje ale acestora), cel
putin in cazul vanatorii la pasari la balta, deoarece alicele din plumb sunt
considerate responsabile de saturnismul multor exemplare din aceasta
categorie, saturnism determinat de ingerarea alicelor din mal.
proiectilul unic, folosit la vanatoarea de vanat mare, este
confectionat, in marea majoritate a cazurilor, tot din plumb. Se prezinta sub
diverse forme. Cele mai uzitate si mai apreciate raman inca proiectilele
traditionale de tip Brenneke, Gualandi si Stendebach, iar mai nou, proiectilele
moderne cu sabot.
rondela este capacelul de inchidere a unora dintre tuburi spre
exterior, fiind stransa pe alice prin indoirea, spre interior, a buzei cartusului, cu
ajutorul masinii de sertizat. La cartusele sertizate modern, in stea, rondelele
lipsesc. Indiferent de modul de sertizare, rolul sertizajului, cu sau fara rondela,
este de a impiedica raspandirea alicelor la soc si de a opune o oarecare
rezistenta dupa explozia pulberii, ceea ce favorizeaza arderea completa a
pulberii si viteza initiala mai mare a alicelor.
Avand in vedere cele expuse si cunostintele dobandite, in plus, de la
vanatorii cu experienta, cartusele de vanatoare pot fi incarcate de orice
vanator. Pentru unii dintre acestia, aceasta indeletnicire poate constitui un
hobby sau un preludiu al actului vanatorii. Oricat de experimentat ar fi insa
vanatorul aflat intr-o astfel de situatie, trebuie sa acorde atentie deosebita
dozajului pulberii si alicelor, puterii capsei, burajului si sertizajului, urmarind
ulterior randamentul cartusului confectionat prin prisma procentajului,
grupajului si regularitatii raspandirii alicelor trase din arma cu care vaneaza.
Altfel poate avea multiple deziluzii.

Cartuse pentru armele cu glont:

Prezinta o si mai mare varietate decat cartusele cu alice, datorita, in
primul rand, diversitatii calibrelor acestora. Componenta lor este insa mai
simpla, fiind compuse din tub, capsa, pulbere si glont.
Tubul se confectioneaza din otel sau din alama si are o forma usor
conica, pentru a se putea extrage fara dificultate din camera cartusului.
Prezinta un locas central pentru capsa si rama sau un sant pentru extragere,
dupa tipul extractorului armei din care se trage. De regula, cartusele folosite in
armele basculante prezinta rama, iar cele folosite in armele cu tevi fixe
prezinta sant. Exista insa si abateri de la aceasta regula. Sunt frecvente armele
moderne basculante din care se trag cartuse cu sant.
La un tub deosebim corpul tubului, a carui lungime exprimata in
milimetri intregeste definirea calibrului armei, si gatul tubului, care prin
ambutisarea pe glont asigura sertizajul.
Capsa este confectionata asemanator capsei cartuselor cu alice,
prezentand insa si varianta simplificata, in care nicovala constituie parte a
tubului.
Pulberea folosita la cartusele cu glont moderne este pulberea vie, care
dezvolta o presiune in teava mult mai mare (cca. 3800 atm.) decat cea
dezvoltata in cazul cartuselor cu alice (600-700 atm.). Caracteristica acestei
pulberi este arderea progresiva, mai lenta decat in cazul pulberilor folosite la
cartusele cu alice. De mentionat ca pulberile folosite pentru incarcarea
cartuselor cu glont sunt de foarte multe tipuri si compozitii, ceea ce determina
o mare varietate a presiunilor dezvoltate la acelasi volum, motiv pentru care nu
se recomanda incarcarea cartuselor cu glont de catre amatori.
Proiectilul, denumit si glont, a avut o evolutie continua in decursul
timpului, pe masura perfectionarilor aduse tevilor si pulberilor folosite, in
scopul imbunatatirii efectului omorator si al coeficientului sau balistic.
Gloantele moderne imbina armonios anumite pretentii de razanta a
traiectoriei si de precizie la tinta, cu efectul lor omorator, dat de deformarea
controlata a glontului si de ramanerea acestuia in organismul vanatului. Asadar
glontul, in cazul armelor de vanatoare, trebuie sa fie expansiv sau controlat
expansiv, motiv pentru care este confectionat din plumb, iar blindajul folosit
este, de regula, partial. Doar in cazuri speciale pot fi utilizate proiectilele cu
blindaj complet sau, mai nou, proiectilele confectionate din alte materiale
decat plumb.
Modalitatile de determinare a expansivitatii glontului sunt de a limita
blindajul, mai mult sau mai putin spre varf, si de a da o forma potrivita
varfului de plumb, care poate fi ascutit, rotunjit sau tronconic. La unele
gloante se practica, in acelasi scop, un orificiu conic ce patrunde dinspre varf
spre interior. La gloantele moderne se practica insa o combinatie de plumb
moale spre varf si plumb mai dur spre baza, imbinandu-se astfel benefic
deformarea cu puterea de penetratie a glontului. Un efect asemanator se obtine
prin folosirea unor camasi tari la baza glontului si moi spre varf.
Indiferent de modul in care este confectionat glontul, efectul lui
omorator este determinat, pe de o parte, de capacitatea patrunderii acestuia in
organismul animalului si de marimea leziunilor provocate aici, iar pe de alta
parte, de efectul socului produs corespunzator energiei consumate la trecerea
glontului prin organism. Asadar glontul nu trebuie sa fie exagerat de moale,
asa incat sa se sfarame ori sa ramana in piele si la suprafata oaselor, dar nici
exagerat de puternic si de tare, incat sa perforeze corpul vanatului fara a
produce efectul omorator scontat.

Notiuni de balistica interioara:

Sunt cunoscute elementele componente ale unui cartus de vanatoare.
Din momentul percutarii capsei, in interiorul tevii se produc, aproape
instantaneu, doua fenomene distincte: aprinderea capsei si a pulberii, urmate
de arderea acesteia si dezvoltarea concomitenta a unui volum foarte mare de
gaze care imping incarcatura spre gura tevii.
Aprinderea capsei si a pulberii se produc, practic, in acelasi moment.
Capsa lovita de percutor transmite o flama de aprindere a pulberii, printr-un
orificiu calibrat. Puterea de aprindere a capsei, data de marimea flamei
transmise, trebuie sa corespunda insa tipului de pulbere folosit. De regula, cu
cat pulberea este mai fina, cu atat se aprinde mai usor. Dar acest lucru depinde
si de compozitie. De exemplu, pentru pulberea vie este nevoie de o capsa mai
puternica decat pentru pulberea neagra, care se aprinde mult mai usor.
Pulberea, la randul ei, arde cu atat mai repede cu cat suprafata totala a
particulelor este mai mare. Asadar, pulberea marunta, de forma sferica, arde
teoretic cel mai rapid. Viteza de ardere a pulberii este favorizata, in plus, si de
fetele netede si de porozitatea particulelor de pulbere, de uniformitatea
marimii acestora, de temperatura mai ridicata a mediului si de umezeala mai
scazuta din aer.
Pulberea de forma lata sau cilindrica arde, din motivele aratate, mai
incet decat cea sferica, prelungind fenomenul arderii pe aproape toata
lungimea tevii. De regula, pulberile cu ardere progresiva sunt folosite mai mult
la confectionarea munitiei pentru armele cu glont, fiind recomandate si la
incarcarea cartuselor cu proiectil unic in cazul armelor lise.
Arderea incarcaturii de pulbere (explozia) are loc aproape
instantaneu dupa aprinderea acesteia. Pe masura arderii, dar intr-un timp
extrem de scurt, presiunea din teava armei creste, determinand aruncarea
incarcaturii de alice sau a glontului, cu o anumita viteza initiala spre gura tevii.
Presiunea dezvoltata in teava armei nu depinde doar de tipul de pulbere
utilizat, ci si de rezistenta opusa de sertizaj, precum si de rezistenta opusa la
trecerea prin teava a incarcaturii sau a proiectilului unic, dupa caz. Este usor
de inteles ca brenneke-ul opune o rezistenta mai mare, la iesirea prin teava,
decat incarcatura de alice, dar mult inferioara unui glont, caruia inaintarea ii
este franata de ghinturi.
Presiunea dezvoltata de pulbere in teava mai depinde de forma tubului
cartusului, de modul de presare al burei, de marimea camerei cartusului etc.
Un tub conic (gatuit), pulberea prea puternic presata si camera cartusului fara
toleranta determina sporuri de presiune, ca de altfel si sertizajul foarte
rezistent.
Presiunea dezvoltata prin arderea pulberii si modul in care aceasta este
eliberata, exploziv sau progresiv (expansiv) pe toata lungimea tevii, determina
viteza initiala a incarcaturii.
Reculul este izbitura pe care vanatorul o simte in umar, ca urmare a
exploziei determinate de arderea pulberii in teava armei. Aceasta fiindca
presiunea gazelor, la momentul exploziei, nu actioneaza doar asupra
incarcaturii de alice sau asupra proiectilului unic, ci si inapoi asupra patului
armei. Trebuie mentionat faptul ca reculul se simte numai dupa ce incarcatura
a parasit teava armei si are loc destinderea gazelor, la momentul exploziei, la
gura tevii. Asadar reculul nu influenteaza direct precizia tragerii.
Se mai poate aprecia ca reculul este cu atat mai mare cu cat arma este
mai usoara si incarcatura cartusului mai puternica.
Vibratiile tevii se produc la cursa prin teava a incarcaturii cu alice sau
a proiectilului unic. Evident ca aceste vibratii ale tevii sunt foarte mici, dar pot
influenta precizia tirului, mai ales in situatia in care arma este rezemata pe un
suport dur sau cand teava armei cu glont este prinsa, rigid, de patul prelungit al
acesteia.

Balistica exterioara:

Elementele care caracterizeaza balistica incarcaturii sau a proiectilului
unic, dupa parasirea tevii armei de vanatoare, sunt: viteza, traiectoria si
razanta.
Indiferent de viteza initiala a incarcaturii, care se inregistreaza la gura
tevii, traiectoria unui proiectil va fi o curba care coboara treptat de la linia de
tragere, aflata in prelungirea axei tevii, spre pamant. Aceasta din cauza fortei
gravitationale si a rezistentei aerului.
Cu cat viteza initiala este mai mica si cu cat greutatea proiectilului si
suprafata sectiunii acestuia sunt mai mari, cu atat caderea proiectilului va fi
mai mare si cu atat unghiul de ochire, dintre linia de ochire si cea de tragere,
va trebui sa fie si el mai mare. Mai mare va fi si sageata traiectoriei. In
continuare, cu cat sageata este mai mare, cu atat razanta traiectoriei este mai
mica.
Altfel spus, armele din care se trag proiectile grele sau lenese (incete),
cu razanta mica, sunt arme de padure si se poate trage cu ele suficient de precis
doar la mica distanta. Armele cu razanta mare sunt in schimb arme de
vanatoare recomandate pentru tirul in teren deschis, la mare distanta.
La tirul cu arma cu glont este important sa fie retinute doua aspecte:
o traiectorie cat mai razanta, asadar cat mai apropiata de linia de
ochire pe o lungime cat mai mare a acesteia, se poate obtine regland arma la
distanta optima stabilita de catre producatorii de munitie. Aceasta distanta
optima de reglare a armei depinde de calibrul acesteia, de viteza initiala a
proiectilului corelata cu greutatea lui si de suprafata sectiunii transversale. De
asemenea depinde de forma proiectilului. Dupa cum se poate usor intelege,
aceasta distanta optima de reglare este mai mica la armele cu razanta mica
(sageata mare) si mai mare la celelalte. De obicei distanta optima de reglare,
ca si corectiile de ochire, in sus sau in jos, la diferite distante (50, 100, 150 250
si 300 m) sunt inscrise pe cutiile de cartuse cu glont;
la tirul orientat de sus in jos sau de jos in sus, aprecierea distantei la
care se afla vanatul, comparativ cu distanta optima de reglare a armei, este
extrem de importanta. Inauntrul acestei distante optime se impune ochirea la
baza tintei, cu atentie sporita, deoarece aceasta se vede ingustata din cauza
unghiului sub care se observa. Peste aceasta distanta optima de reglare a armei,
se impune ochirea la partea superioara a tintei si chiar mai sus.
Mai complicata decat balistica exterioara a glontului este balistica
exterioara a alicelor, interesanta fiind, de fapt, balistica snopului de alice.
Din cauza frecarii de peretele interior al tevii, indeosebi in dreptul
conurilor de racordare la teava propriu-zisa si la soc, alicele de la periferia
snopului vor avea o viteza initiala mai mica, pe cand cele din centru o viteza
initiala mai mare. Intervine, in plus, si o deformare mai mare a alicelor de la
marginea snopului din cauza frecarii acestora de peretii tevii, ceea ce
determina o pierdere ulterioara mai rapida a vitezei lor si, totodata, o dispersie
mai mare a lor in plan frontal. Deformarea accentueaza insa si dispersia in plan
lateral. Rezultatul fenomenelor de balistica exterioara, astfel determinate de
balistica interioara a snopului de alice, se reflecta intr-o forma "de bici" a
snopului de alice in aer.
Acest fenomen trebuie avut in vedere la tirul cu alice, pentru a incerca
lovirea vanatului cu centrul snopului. Atunci cand loviturile sunt la cap,
corectia de ochire este prea mare, vanatul fiind atins de coada snopului de
alice, pe cand loviturile in coada inseamna corectii prea mici de ochire, vanatul
fiind atins tarziu de varful snopului de alice.
Mai trebuie retinut, in legatura cu eficienta snopului de alice, ca
distanta optima de tras, cu cartuse normale, este considerata 35 m (la alicele de
3,5 mm), dupa care eficienta focului scade, dispersia imputinand sansele ca
vanatul sa fie lovit de un numar suficient de mare de alice pentru a-i produce
moartea.
Pentru contracararea efectului frecarii alicelor de interiorul tevii, care
determina ulterior o anumita expansiune in aer a snopului de alice, in lungime
si in latime, diversii fabricanti de munitie au conceput, in timp, diferite tipuri
de containere (paharelele) in care inchid alicele. Incarcatura de alice continuta
de container trece mult mai usor prin interiorul tevii, fara deformari si frecari
demne de luat in discutie, ceea ce face ca snopul de alice sa fie in exterior mult
mai compact, atat in privinta lungimii acestuia cat si a diametrului.
Imaginatia fabricantilor a mers mai departe, de ultima ora fiind
confectionate cartuse cu alice cu containere-paharel invers pozitionate. Astfel de
containere invers pozitionate mentin alicele inchise pana la 40-60 m distanta de
gura tevii, ca apoi sa se dezechilibreze si sa se intoarca eliberand alicele pe
directia de tras. Avantajul unor astfel de incarcaturi pare incredibil in privinta
distantei de tragere. Avand o viteza initiala mai mare, care se pastreaza in aer pe
o distanta mai mare, si un snop compact de alice mentinut in container pana la
40-60 m, se obtine un grupaj bun pana la 70-80 m distanta. Aceste cartuse
permit asadar tirul, desi foarte dificil, din cauza corectiilor de ochire greu de
apreciat, pana la o astfel de distanta pana de curand incredibila. Tirul ramane
insa foarte dificil, din cauza corectiilor de ochire la care am facut referire si
discutabil din punct de vedere al eficientei focului, la o distanta la care puterea
de penetrare a alicelor este scazuta. Desi nu este etic acest tir la mare distanta, cu
astfel de cartuse cu alice incluse in containere inverse se poate trage totusi la
distante de 50-60 m si chiar de 70-80 m.

Tirul cu arma lisa:

Tirul cu arma lisa se practica, de regula, asupra vanatului in miscare.
Dificultatea acestui tip de tir este determinata de mobilitatea tintei, influentata,
la randul ei, de vitezele diferite si de la schimbarile neprevazute de directie ale
acesteia. In plus, intervin obstacolele care pot sustrage vanatul, pentru
momente scurte, vederii vanatorului.
De aceea tirul cu alice trebuie sa fie rapid si corect, ceea ce solicita
talent si indemanare. Nu este mai putin adevarat ca orice vanator isi poate
insusi, prin studiu, cateva principii si, prin antrenament, tehnicile necesare
unui tir eficient. Constituie si aceasta o obligatie care tine de etica
vanatoreasca: decat sa se traga rau si doar sa se schilodeasca vanatul, mai
bine sa se renunte la vanatoare.
Pentru inceput, orice vanator trebuie sa-si procure o arma potrivita
conformatiei sale, in special in privinta lungimii, abaterii si inclinarii patului,
conditie obligatorie pentru un tir usor si eficient. Nu trebuie uitata importanta
unei pusti lejere din acest punct de vedere. Urmeaza acomodarea vanatorului
cu propria arma, a carei adaptare la tragator poate continua prin reglarea tariei
si a cursei tragacelor, a modelului si a marimii catarii etc.
Epolarea corecta constituie primul factor pentru reusita tirului. Foarte
multi vanatori incepatori epoleaza gresit, fie din pricina armei, fie din rea
obisnuinta. Unii epoleaza prea jos, altii prea sus si, cel mai adesea, pe brat,
invinetindu-l dupa un numar mare de focuri. Pentru o corecta obisnuinta
trebuie inceput prin verificarea sprijinirii patului in scobitura umarului. Locul
se gaseste prin introducerea a 4 degete ale palmei stangi sub subsuoara
dreapta, exceptand degetul mare, ridicat perpendicular. Varful degetului mare,
imediat sub imbinarea claviculei in umar, indica locul sprijinirii calcaiului
patului armei.
Intr-o pozitie corecta de tragere, greutatea vanatorului este suportata de
piciorul stang, cel drept fiind putin deplasat lateral, cu varful usor deschis spre
exterior. Mana stanga tine pusca de antepat, cu bratul alungit. Cea
dreapta prinde gatul patului, cu cotul bratului drept ridicat la inaltimea
umarului. Pozitia usor aplecat inainte completeaza imaginea unui vanator care
epoleaza corect.
In continuare, trebuie facute exercitii de epolare corecta, ochind asupra
unei tinte fixe, la inceput incet, apoi din ce in ce mai repede. In final, epolarea
se va face cu ochii inchisi, ajungandu-se ca tinta sa fie ochita si in aceste
conditii, fapt usor de constatat la deschiderea ochiului drept imediat dupa
epolare.
Tirul asupra vanatului in miscare se poate efectua fie cu arma mobila,
fie cu arma fixa. Depinde de stilul adoptat.
In primul stil, recomandabil incepatorilor, vanatorul urmareste tinta cu
arma, depasind-o pe directia de deplasare, cu corectia necesara. Focul se trage
din arma aflata inca in miscare. Acesta este, de fapt, secretul reusitei. Oprirea
armei, in momentul tragerii, constituie greseala frecventa a incepatorilor, care
anuleaza corectia de ochire si, in consecinta, focul se trage in spatele
vanatului.
Unii dintre vanatorii incepatori gresesc si mai grav, inchizand ochii in
momentul apasarii pe tragaci ori smucind, fara sa-si dea seama, tevile armei in
jos. Astfel de greseli se impun a fi primele corectate, ori constient, ori dupa un
numar mare de focuri trase in diferite situatii, pentru invingerea tracului de
inceput.
In cel de-al doilea stil, vanatorul arunca focul la intalnire, adica inainte
si pe traiectoria tintei. Este stilul cel mai rapid de tragere. Dar si cel mai dificil.
Aplicarea instinctiva si instantanee a corectiilor de ochire necesita talent,
experienta si buna dispozitie. De aici probabil inconstanta mai mare a tirului
executat in acest stil.
Intre cele doua stiluri prezentate, de tras cu arma de vanatoare la tinta
mobila, mai exista unul. De fapt o combinatie intre celelalte doua stiluri:
vanatorul urmareste vanatul cu arma mobila si arunca focul "la intalnire" in
momentul depasirii tintei.
Corectiile de ochire nu sunt altceva decat valorile distantelor cu care
se aplica focul inaintea si pe traiectoria tintelor mobile. Acestea
corespund distantelor parcurse de tinta din momentul luarii deciziei de apasare
pe tragaci si pana ce alicele o ating. Se intelege ca marimea corectiei de ochire
depinde, in primul rand, de viteza cu care se deplaseaza tinta, apoi de stilul de
tras, de tipul de cartus si, nu in ultimul rand, de reflexele vanatorului.
Bineinteles ca vitezele cu care se deplaseaza vanatul sunt diferite de la
o specie la alta si chiar in cadrul aceleiasi specii in functie de motivul
deplasarii. Aceste viteze de deplasare, extrem de variate, precum si stilul si
reflexele diferite de la vanator la vanator, determina existenta unor firesti
rezerve in avansarea unor valori legate de aceste corectii.
Literatura de specialitate ofera cateva date privind vitezele maxime de
deplasare ale unor specii de vanat:
iepure: 17 m/s (61 km/ora);
sitar: 14 m/s (50 km/ora);
fazan: 22 m/s (79 km/ora);
sarsele: 35 m/s (126 km/ora).
De asemenea, ofera cateva date discutabile in legatura cu corectiile de
ochire calculate pentru o viteza de deplasare de 13 m/s (47 km/ora), la distante
variabile:
- la 20 m: 0,70 m pentru stilul cu arma mobila;
- la 30 m: 1,40 m pentru stilul cu arma mobila;
- la 40 m: 2,70 m pentru stilul cu arma mobila;
- la 50 m: 2,80 m pentru stilul cu arma mobila.
Acestea sunt cateva corectii de ochire recomandate doar pentru tintele
care se deplaseaza perpendicular pe directia de tragere. Cu totul alta este
situatia in cazul tintelor care vin sau se duc oblic pe directia de tragere (pe
orizontala, insa si de jos in sus sau usor de sus in jos). Numai in cazul tintelor
care se duc sau vin direct pe directia de tragere nu se aplica decat corectii mici,
in plan vertical. In celelalte cazuri corectiile sunt apreciabile.

Tirul cu arma cu glont:

Este un tir esential diferit fata de tirul cu arma cu alice, executat de
regula la tinta fixa sau la tinta in miscare mai lenta. In cazul vanatului in
miscare, corectiile se fac asemanator celor aplicate la tirul cu arma cu alice,
dar mai mici la aceeasi distanta, din cauza vitezei mai mici a glontului. Se
intelege insa, ca la distante mici, corectia va fi mai mare.
La tirul cu arma cu glont, spre deosebire de tirul cu arma cu alice,
proiectilul mic trebuie sa atinga precis tinta, intr-un anumit punct. Asadar nu
se ocheste animalul, ci o anumita zona, de regula, "la omoplat".
Precizia ochirii este, in acest caz, o chestiune ce tine in principal de
temperamentul vanatorului (stapanirea de sine) si de experienta acestuia.
Pentru vanatorul mai putin initiat, trebuie precizate cateva reguli de tir
obligatoriu de cunoscut si de respectat:
- apasarea degetului pe tragaci trebuie facuta cu prima falanga a
degetului aratator, usor si progresiv. Bineinteles ca taria tragaciului trebuie sa
fie mica (maximum 0,7 kg), iar cursa acestuia redusa aproape de zero.
Precautiile privind modul de apasare a degetului pe tragaci nu trebuie neglijate
nici in cazul tirului la tinte apropiate si nici la vanatul in miscare;
- in momentul apasarii pe tragaci, indeosebi la tinte fixe, mici si
departate, respiratia trebuie retinuta;
- ochirea trebuie sa se faca din pozitii stabile, iar sprijinirea
armei se va face, cand este necesar, pe corpuri moi si doar spre baza tevii, cat
mai aproape de centrul de greutate al acesteia. Sprijinirea tevii spre varful
acesteia si pe corpuri dure determina o deviere mare a glontului, intotdeauna
spre partea opusa suportului. Sustinerea armei pe mana intercalata intre
aceasta si anumiti suporti rigizi (arbori, stalpi, bastoane de tras etc.) este
preferata de vanatorii cu experienta;
- ochirea, atunci cand se face prin inaltator si catare, trebuie realizata
corect. Idem in cazul ochirii prin luneta;
Tirul cu arma cu glont necesita o arma precisa si bine reglata, precum
si un cartus de calitate.

Verificarea armelor de vanatoare:

Nu toate armele produse sau comercializate, respectiv noi sau vechi,
sunt suficient de rezistente la presiunea dezvoltata prin arderea pulberii in
teava si nu toate au un randament foarte bun la tragere. De aceea, inainte de a
fi cumparate si de a fi intrebuintate la vanatoare, este necesara o verificare
prealabila a acestora.
Proba oficiala de rezistenta. Se face de catre producatori, mai intai
pentru tevi, apoi pentru armele gata montate. Consta in efectuarea unor trageri
cu munitie care dezvolta in teava o presiune mai mare decat munitia obisnuita
cu cel putin 30%.
Dupa efectuarea acestei probe, armele lise sunt marcate diferit de la un
producator la altul. Lipsa marcii de pe o arma lisa de vanatoare conduce la
concluzia ca arma respectiva nu a fost omologata decat pentru folosirea cu
munitie incarcata cu pulbere neagra. Practic astfel de arme sunt extrem de rare
acum.
Garantia marcii este si ea relativa in cazul armelor vechi, deoarece
acestea isi pierd, datorita folosirii indelungate, rezistenta initiala.
Nu este recomandabil ca proba de rezistenta sa fie refacuta in conditii
de improvizatie, de catre persoane care nu au cunostintele necesare, ci doar de
catre fabricanti, in tuneluri balistice, sau de catre producatorii de munitie, care
au experienta ceruta in materie.
Daca vanatorul foloseste munitie necorespunzatoare armei, de exemplu
cartuse magnum in arme obisnuite, daca foloseste mai multa pulbere sau
pulberi necunoscute ce dezvolta presiuni mai mari, sau daca, dintr-o
regretabila neatentie, infunda teava armei cu zapada, cu pamant sau cu alte
corpuri straine, teava poate exploda, plesni sau inela, ceea ce conduce fie la
necesitatea schimbarii acesteia, fie la necesitatea repararii ei in cazul inelarii
spre gura tevii.
La armele cu glont proba oficiala de rezistenta nu trebuie repetata,
deoarece acestea se decalibreaza si nu mai pot fi folosite cu mult mai inainte
ca rezistenta la presiune sa scada periculos pentru vanator.
Verificarea randamentului armelor lise. Consta in verificarea
procentajului, grupajului, regularitatii si puterii de penetratie a alicelor.
In scopul efectuarii acestor verificari se folosesc cartuse de 3,5 mm si
se efectueaza trageri de la 35 de metri, in tinte-panou speciale.
Tinta pentru determinarea procentajului, a grupajului si a regularitatii
raspandirii alicelor consta intr-un panou pe care se traseaza un centru si doua
cercuri concentrice, unul cu diametrul de 75 cm, iar celalalt cu diametrul de
37,5 cm. Tinta pentru verificarea puterii de patrundere este fie o scandura de
rasinoase uscata, cu grosimea de 2 cm, fie un pachet gros de cartoane sau de
hartie.
Procentajul, calculat in functie de numarul de alice intrate in cercul
mare din numarul total de alice din cartus, poate fi:
slab, cand este sub 45%;
suficient, cand este cuprins intre 45 si 49%;
bun, cand este cuprins intre 50 si 54%;
foarte bun, cand este cuprins intre 55 si 64%;
excelent, cand este cuprins intre 65 si 70%;
superior, cand este de peste 71%.
Grupajul se considera foarte bun daca in cercul mic sunt regasite 30-40% din
numarul total de alice. Sub 10%, grupajul este slab.
Regularitatea se calculeaza prin raportarea, la numarul total de alice
din cartus, a diferentei dintre numarul de alice intrate in cercul mare si a celor
intrate in cercul mic. Regularitatea poate fi:
- suficienta, cand este de peste 25%;
- buna, cand este cuprinsa intre 20-14%;
- superioara, cand este sub 14%.
Puterea de patrundere, cunoscuta si sub denumirea de putere de
penetrare sau de penetratie, se apreciaza si se considera buna doar daca 30-40%
din numarul total de alice din cartus strabat, de exemplu, scandura de
rasinoase de 2 cm grosime.
La aceste verificari nu se trag concluzii dupa un singur foc tras, ci dupa
media a cate 5 focuri trase din fiecare teava. Pentru concluzii cat mai corecte
sunt necesare insa comparatii cu puterea de penetrare a unor cartuse
recunoscute ca fiind eficiente din acest punct de vedere.
Verificarea preciziei armelor ghintuite. Aceasta verificare se face
tragandu-se serii de cate 5 focuri, in tinte situate la diferite distante (100 m,
150 m, 200 m). Se intelege ca cei care executa tragerile trebuie sa aiba
experienta si siguranta necesare, pentru a nu influenta subiectiv rezultatul
obtinut. Din acelasi motiv, tragerile se fac cu arma prinsa intr-un dispozitiv
special sau din pozitia culcat, cu teava rezemata corect pe un saculet de nisip.
Se precizeaza ca:
- arma este justa si precisa cand cele 5 focuri intra grupat in centrul
tintei;
- arma este doar precisa dar nu justa cand cele 5 focuri intra grupat,
dar in alta portiune a tintei decat in centrul acesteia (decat in punctul ochit);
- arma nu este nici justa, nici precisa, cand focurile merg imprastiat,
departe sau in jurul punctului ochit.

Ingrijirea armelor de vanatoare:

Intretinerea si pastrarea in bune conditii a armelor de vanatoare
constituie, pentru orice vanator, o obligatie mai mult decat morala, care tine,
intr-un anume fel, de etica vanatoreasca. Ar fi de dorit ca preocuparea in acest
sens sa devina un mod efectiv de prelungire a zilei de vanatoare, deoarece,
dupa fiecare intoarcere din teren, arma se cuvine a fi temeinic si imediat
curatata.
Curatatul armei consta, de fapt, in curatirea tevilor, a basculei si a
patului. Periodic insa, cel putin la sfarsitul anului vanatoresc, se impune si
curatirea mecanismului de dare a focului, operatiune care este indicat sa fie
facuta de catre armurieri.
Curatirea tevilor armei este necesara dupa fiecare folosire, deoarece
acestea transpira la schimbarea mediului si, in plus, se murdaresc si se
plumbuiesc cu ocazia executarii focurilor. Necuratate, tevile se pateaza, apoi
rugina lucreaza in profunzime, depreciind aspectul acestora si, ulterior,
posibilitatea de obturatie perfecta in interior, intre bura si peretele tevii. In
acelasi timp, creste coeficientul de frecare a alicelor de teava ruginita, cariata
si/sau plumbuita, scazand corespunzator procentajul, grupajul si regularitatea
focului. Cand este vorba despre o teava ghintuita, apare fenomenul rotunjirii si
aramirii ghinturilor, ceea ce reduce substantial precizia tirului.
Curatarea tevilor se poate face umed sau uscat.
Curatirea umeda consta in spalarea cu apa a tevilor, de fapt cu apa
calda in care s-a dizolvat putin sapun, la interior si la exterior, in limpezirea
acestora, in uscarea lor si ungerea ulterioara cu ulei special. Pentru spalarea la
interior se improvizeaza un piston din vata, pe o vergea adecvata, cu care se
trage apa si se freaca interiorul pana ce vata schimbata ramane curata. Pe
exterior, operatiunea este mai simpla. Urmeaza limpezirea tevilor in apa
calduta si curata si stergerea lor insistenta, pana se usuca. Operatiunea se
finalizeaza prin ungerea tevilor la interior si la exterior, surplusul de ulei
indepartandu-se cu o carpa moale, uscata.
In cazul tevilor ghintuite, dezaramirea se face cu un tampon de vata
inmuiat intr-o solutie amoniacala, care se poate procura din comert sau se
poate prepara (71 cm3 amoniac si 29 cm3 de apa, in care se dizolva 50 g de
persulfat de sodiu, totul diluat intr-un litru de apa). Dupa dezaramire, teava se
curata la interior, exact ca in cazul tevilor lise.
Curatirea uscata se face mai intai cu o perie din sarma, care asigura
deplumbuirea, apoi cu una din par, pe care se infasoara repetat vata, pana ce
aceasta ramane curata la trecerea, putin fortata, prin teava. Atat peria cat si
vata trebuie inmuiate in ulei special de arme pentru a asigura o buna curatire.
Dupa terminarea operatiunii, tevile se ung la interior si la exterior,
indepartandu-se surplusul de ulei prin stergere cu o carpa moale.
Se atrage atentia ca orice teava se curata introducand vergeaua pe la
detunator, nu pe la gura tevii, pentru a se evita decalibrarea prin aceasta
portiune. Este indicat ca vergeaua sa fie confectionata din lemn sau din otel
rigid, caz in care peste aceasta se trage obligatoriu o camasa de varnis sau se
imbraca in testolit.
Curatirea tevilor, la armele basculante, se finalizeaza prin ungerea
ghearei extractorului, fiind necesara in caz de ruginire scoaterea acesteia prin
desurubarea partiala a cuiului de fixare.
Curatirea basculei se face in mod curent doar la exterior, urmarindu-se
indepartarea impuritatilor din unghiurile acesteia, din lacasul zavoarelor si al
percutoarelor. Folosind apoi un betisor subtire din lemn sau o scobitoare se
ung, cu putin ulei, toate aceste locuri greu accesibile.
Periodic insa, cel putin o data pe an, mecanismul de dare a focului
trebuie demontat si curatat bine, pentru a exista garantia functionarii fara
surprize a acestuia. In primul rand se spala in benzina, in motorina sau in
petrol lampant piesele componente, pentru dizolvarea uleiului vechi (vascos)
si pentru indepartarea altor impuritati. Dupa curatire, toate piesele demontate
ale mecanismului de dare a focului se ung cu ulei de os sau cu ulei mineral
grafitat, de consistenta foarte fina. Operatiunea se considera incheiata prin
stergerea usoara a surplusului de ulei.
Curatirea patului armei se face cu o carpa moale si uscata. Rareori se
impune curatirea cu o carpa umeda sau spalarea acestuia, de foarte scurta
durata. Dupa zvantarea sa perfecta, acesta se poate unge subtire cu ulei de in,
apoi se freaca pana ce uleiul se imbiba perfect in lemn. In situatii de exceptie,
de curatare dupa ploaie sau cand paturile au trebuit sa fie mai intai spalate,
operatia ungerii cu ulei de in trebuie repetata dupa cateva zile de pastrare a
armei in loc uscat. Armele curatate se pastreaza la adapost de praf si de
umezeala, invelite in huse din in moale sau din flanela, in tocuri si in dulapuri
confectionate si asigurate impotriva efractiei conform prevederilor legale.

*Pagina realizata cu ajutorul surselor:
MANUAL PENTRU EXAMENUL DE VANATOR 2009

    Home            Etica                 Atlas                    Arme                 Caini                 Media               Forum               Contact
Arma basculanta cu teava lisa
Arma cu tevi lise juxtapuse
Arma cu tevi lise suprapuse
Arma semiautomata cu teava lisa
Arma pompa cu teava lisa
Arma mixta
Arma basculanta cu teava ghintuita
Arma cu levier
Arma pompa cu glont
Arma cu repetitie cu teava ghintuita
Arma semiautomata cu teava ghintuita
Arma dublu-express cu tevi ghintuite
Arma drilling
Arma vierlling
Arma cu cocoase exterioare
Cartuse cu alice
Proiectile unice
Cartuse cu glont