Ursul (Ursus arctos L.)
Denumiri: Masculul se numeste urs, femela ursoaica, progenitura pana
la un an pui de urs, iar exemplarele juvenile, ursaci. Se mai folosesc
denumirile de urs capital, urs batran si urs tanar pentru a defini mai exact
diferite categorii de varsta. Ursoaica mai este numita: ursa, ursoaie si ursoane,
in anumite zone geografice.
Descriere: Ursul este un animal de talie mare, la care masculii
capitali depasesc 300 kg. In cazuri de exceptie poate depasi chiar 400 kg. Cele
mai mari femelele depasesc insa foarte rar 250 kg. Din punct de vedere al
marimii, ca de altfel si al culorii, ursii difera foarte mult intre ei. De la brundeschis
cu nuante spre galben sau rosiatic, ori brun-cenusiu, pana la bruninchis
sau negru, ori negru brumat, toate culorile sunt posibile. Cei mai multi
dintre ursaci, in special puii, prezinta in plus o pereche de pete albe pe gat,
care dau impresia de "guler". Rareori aceste pete se pastreaza la unele
exemplare mature.
Si in privinta formei corpului sunt mari diferentieri intre ursi, aparand
chiar teoria gresita conform careia se sustinea existenta a doua subspecii in
Romania. In realitate este vorba despre o singura specie, dar cu o mare
varietate de forme morfologice. Astfel, intalnim ursi inalti, lungi si zvelti, ursi
bondoci, ursi cu capul si cu botul alungit ori ursi cu capul si cu botul scurte.
Longevitate: Se apreciaza la 20-30 ani. Unii autori sunt de parere ca
ursul poate atinge si varste mai mari, de 35 si chiar de 40 de ani. Varsta
exemplarelor vii se apreciaza doar dupa forma si marime, iar a exemplarelor
impuscate, mult mai exact, dupa dentitie, care se ingalbeneste si la care incepe
tocirea dupa 6-7 ani. La varsta de 10-12 ani caninii devin aproape bruni la
culoare si tocirea este vizibila, iar la 15 ani tocirea incisivilor si a maselelor
afecteaza cam la 1/2 din lungimea initiala. Dupa 20-25 de ani incisivii sunt
tociti la rasul gingiei, din canini raman doar bonturi, iar maselele mediane
sunt tocite aproape definitiv.
Dimorfismul sexual este slab evident.
Sunete: Cand este surprins, ursul scoate un pufait caracteristic, ceea ce
a facut sa se creada ca ursul "scuipa". Uneori, in astfel de situatii ori cand
ursul este deranjat, mormaie. Mormaie puternic sau "racneste" si atunci cand
este incoltit de om sau daca este atins de glont. Ursoaica obisnuieste sa
comunice cu puii prin pufaituri, prin mormaituri, dar si printr-un "urlet" care
seamana a muget, mai ales atunci cand isi pierde puii. Ursii "racnesc" mai
mult decat "urla", unii la altii si atunci cand se confrunta intre ei sau cand se
lupta cu un animal puternic (vier, bou etc.).
Urme: Amprentele trecerii ursului se vad in primul rand pe sol. Urma
sa este inconfundabila, semanand, intr-o mare masura, cu cea a omului descult. Urmele trecerii ursilor mai pot fi regasite pe arborii muscati, mai
ales in perioada imperecherii, si pe brazii si molizii cojiti primavara
pentru lingerea sevei.
Excrementele de urs sunt si ele inconfundabile, continand resturi
nedigerate de hrana vegetala (mere, jir, ghinda etc.). Din analiza excrementelor
de urs se poate deduce usor natura hranei consumate.
Simturi: Are mirosul si auzul foarte fine, iar vazul bun.
Habitat: Prefera padurile intinse si linistite de munte, dar si pe cele
dese din zona de deal. Teritoriul sau, foarte larg, include de regula stancarii,
doboraturi sau desisuri in care ursul poate sa-si amenajeze vizuina, barlogul,
cotlonul, ori dupa caz, culcusul pentru iernat. In cautarea hranei face deplasari
periodice foarte mari, din zona subalpina pana pe la altitudinea de 600 m si
chiar 500 m, parcurgand in cazuri de exceptie distante mai mari de 100 km.
Cu toate deplasarile lungi pe care le face, ursul este considerat un
animal atasat locului de bastina, unde revine periodic pentru iernare.
In vizuina sau in barlog cade in somnolenta profunda, incetinindu-si
ritmul biologic, dar la cel mai mic zgomot se trezeste si revine, instantaneu, in
deplinatatea facultatilor vitale. Nu hiberneaza, ci trece peste iarna in aceasta
stare de somnolenta, perioada in care organismul se hraneste din rezervele de
grasime acumulate in vara si toamna precedenta.
Hrana: Fiind un animal omnivor, consuma atat iarba, seminte, cereale,
fructe si altele asemenea, cat si larve, insecte, cadavre de animale si chiar
animale salbatice si domestice cand reuseste sa le doboare. De remarcat ca
exista si un procent redus de ursi "naraviti la carne", care se hranesc
preponderent cu hrana de natura animala, in special cu animale domestice, mai
usor de capturat. Sunt asa-numitii "ursi carnivori", in marea lor majoritate
masculi cu procesele metabolice dereglate.
Dusmani: Desi se apreciaza ca ursul este cel mai puternic pradator,
dusmanul puilor si al ursacilor ramane lupul si, uneori, cainele ciobanesc. Sunt
intalnite, destul de des, si cazuri de canibalism. In rest, doar parazitozele pot fi
periculoase pentru urs.
Sociabilitate: Ursul mascul traieste izolat. Doar in perioada
imperecherii cauta ursoaica, alaturi de care ramane circa 2-3 saptamani, dupa
care o paraseste. Ursoaica impreuna cu puii, pana la 2 ani, formeaza o familie.
Foarte rar sunt intalnite ursoaice cu doua randuri de pui din doua serii consecutive.
Reproducere: Imperecherea are loc din aprilie pana in iunie, timp de 2-
3 saptamani, de regula zilnic. Pot fi intalnite si situatii rare cand mai multi ursi
urmaresc aceeasi femela, intre cei de puteri egale dandu-se lupte violente.
Gestatia dureaza 7-8 luni, dupa care ursoaica fata intotdeauna in
barlog, in ianuarie-februarie, cate 1-3 pui orbi, de circa 400 - 500 g. Acestia
raman orbi aproximativ o luna. Sunt scosi din barlog dupa doua-trei luni si
alaptati pana toamna.
Ursoaica fata, de regula, din 2 in 2 ani, deoarece puii devin
independenti doar la aceasta varsta.
Maturitatea sexuala este atinsa la 3-4 ani.
Alte obiceiuri: In general se fereste din calea omului. Daca este ranit,
hartuit de caini, impiedicat sa fuga sau speriat de prezenta omului din imediata
sa apropiere, il poate ataca, avand o iuteala de nebanuit pentru un animal ce
pare atat de greoi. Loviturile si muscaturile sale sunt deosebit de periculoase,
prin ranile adanci si prin infectiile grave pe care le produce.
Vanare: Desi este strict interzis la vanatoare prin conventii
internationale, pentru motivul ca este in real pericol de disparitie in Europa,
ursul se vaneaza totusi in Romania, bineinteles limitat si motivat de cauzarea
de prejudicii sau de necesitatea unui management favorabil populatiei acestei
specii. Ursul se poate impusca asadar la noi, in limitele si in conditiile stabilite
de autoritatea publica centrala care raspunde de mediu. Arma cu glont
acceptata pentru vanarea ursului trebuie sa aiba de la calibrul 7 x 64 in sus.
Metodele admise la vanatoare sunt goana, dibuitul si panda. Panda la nada si
vanarea ursului la barlog sunt strict interzise si considerate infractiuni. Aceasta
deoarece extragerea selectiva a masculilor dominanti conduce la lupte aprige
intre ursii mai tineri, care urmeaza pe scara ierarhica, si la omorarea puilor
ursoaicelor de catre cel ce preia suprematia, in scopul repetarii, cu un an mai
devreme, a montei in vederea perpetuarii propriilor urmasi.
Trofee conventionale sunt considerate blanurile si craniile, iar
neconventional osul penian.
Ocrotire si ingrijire: Ursul care este adaptat sa depaseasca iarna
dormitand, nu are nevoie de ocrotire si ingrijire din partea omului. Din contra,
amestecul nostru in viata ursului, printr-o hranire complementara nejustificata,
mai ales toamna, il poate face dependent de om in timp, modificandu-i stilul
de viata. De aceea, hranirea complementara trebuie facuta cu mult
discernamant, exclusiv primavara, dar in nici un caz in scopul atragerii lui la
observatoare pentru a-l impusca.
Pagube: De regula, in sarcina ursilor se pun mai multe prejudicii decat
fac. Fiind relativ greoi, comparativ cu alte specii de vanat, nu se comporta ca
pradator tipic. Totusi poate prinde vanat, in special ranit sau bolnav si, mai
frecvent, animale domestice. Mai produce pagube in culturile agricole, in
special in cele de ovaz si de porumb, precum si in livezi.
Pentru diminuarea acestor pagube trebuie dusa o politica cinegetica
rationala, in sensul mentinerii efectivelor de ursi la un nivel apropiat de
optimul terenului si, ceea ce este mai important, intr-o structura sanatoasa pe
categorii de varsta si sexe.
Hranirea de abatere a atentiei de la alte resurse alimentare, practicata
rational la punctele de hranire, da oarecare rezultate.
Chiar si sperierea si alungarea din anumite zone predispuse atacurilor
poate avea efect multumitor.
Cea mai eficienta metoda pare sa fie insa vanarea selectiva a
exemplarelor tarate si cu deviatii comportamentale, inclusiv a celor carnivore
si a celor semidomestice.






















































































































































































  << Atlas